there's someone in my head – but it's not me

N-am mai scris de ceva vreme. Motivele sînt multe şi nu merită înşirate aici. Nu acum, cel puţin… M-a apucat însă cheful artistic odată ce am văzut provocarea Blogal Initiative, ascunsă sub sloganul Ceva nou în fiecare zi, ca să ai ce povesti. Aşa încît o să încerc să povestesc ceva, asezonat cu cîteva fotografii făcute în ultimele 2 saptămîni pe meleaguri norvegiene.

Ce-mi tihneşte e că deşi oricum aveam de gînd să pun aici parte din pozele făcute – acuma am şansa de-a o face oarecumva organizat, cu o poveste în spate, cu cuvinte aşezate un pic altfel decît poate aş fi făcut-o în mod normal. Şi, bineînţeles, cu şansa de a şi cîştiga ceva de pe urma experienţei ăsteia, altceva decît simpla plăcere de a fi călcat prin locurile respective. A propos – aici ar fi poate momentul să menţionez (că am văzut că e plină blogosfera de frustraţi, care se plîng că nu mai au unde să găsească quality content, din cauză că peste tot e plin de advertoriale and such) că scriu articolul ăsta în speranţa de a cîştiga ceva. Mdeci – dacă te simţi oripilat de idee, dragă cititorule – opreşte-te acum. Ca la nuntă, în filmele americane, dacă ai ceva de comentat – speak now or forever hold your peace.

De undeva de dincolo de mine  privesc înainte, spre ceea ce are să vină, spre zilele şi anii cu tine, în preajmă-ţi, cuvinte aruncate aiurea printre sentimente avide de mîini, zîmbete smulse printre degetele îndoite în spasmul orgasmic al ceea ce eşti. N-am ştiut niciodată la ce să mă aştept în preajma ta. Fiecare clipă petrecută lîngă tine – un fel de trecere dincolo, asemeni porţilor lui Jim; dedublare a ceea ce sînt, a ceea ce împreună am putea fi, în fiecare moment, mereu altfel, mereu alţii, mereu altora aparţinînd. Nici n-ai ştii de cîte ori, privindu-te adînc în ochi, cu zîmbetul tîmp pe care prea bine mi-l ştii întipărit pe faţă – m-am întrebat ce e dincolo de tine: dincolo de părul lung, de ochii mari, dincolo de buzele roşii dimineaţa devreme, dincolo de degetele lungi mîngîindu-mi părul tuns strîmb, dincolo de pielea fină şi sărutul dulce acrişor. Mereu am ştiut că n-ai fost şi n-ai să fii niciodată întreagă cu mine; niciodată doar a mea. Mereu am simţit că-n momentul în care-mi întorci spatele, şi doar pentru o clipă, totul în tine se transformă, tu toată devii altceva, altcineva, a altcuiva. Trăiesc doar cu iluzia că ar putea însă să-mi fie destul atît cît îmi dai, atît cît mi te laşi tu mie a mea; mi-ajunge fericirea clipelor puţine în care te ţin de mînă, mi-acoperă durerea tuturor anilor ălora de singurătate.

Cu fiecare dimineaţă în care mă trezesc lîngă tine – mi se deschide o nouă poartă. E ca şi cum, odată cu răsăritul soarelui, o-ntreagă lume, mai bună şi mai curată ca cea de ieri – mi se aşterne la picioare, aşteptîndu-mă s-o deschid ca pe-o carte mirosind a nou şi a proaspăt, a clei şi-a cerneală, rugîndu-mă parcă s-o descopăr, s-o-nvăţ pe de rost ca de-atîtea ori înainte, s-o iubesc şi-apoi s-o pun frumos în raft, într-un fel de horă a tuturor lumilor mele, descoperite alături de tine. Ţi-aminteşti dimineţile alea de-atunci, de demult, cînd iarba încă era plină de rouă şi tu alergai desculţă prin ea, rîzînd ca un copil, cu părul lung şi roşu împrăştiat în juru-ţi, asemeni coamelor de cai sălbatici, bătute de vînt şi libertate? Mi-e dor să descopăr iar iarba cu tine. Mi-e dor să mă trezesc lîngă tine, să te privesc cum dormi cîteva clipe în plus doar, să te iau apoi de mînă şi să ne bem cafeaua împrăştiaţi în verde de primăvară. Mi-e dor de fiecare nouă lume pe care mi-o deschizi de cîte ori te uiţi la mine, de cîte ori îmi întinzi braţele şi mă inviţi să explorăm împreună. Mi-e dor s-adorm în fiecare seară doar cu gîndul la dimineaţa de a doua zi, mi-e dor să te ştiu lîngă mine, mică şi dragă, doar a mea, roşcată şi atoateştiutoare, cu unghiile tăiate drept şi mereu ceva bun de spus, cu grijă de toţi şi de toate, cu dragoste de mine şi de noi amîndoi.

Cînd te-am zărit prima dată, m-am simţit mic şi inutil, aruncat undeva într-un colţ, asemeni jucăriilor stricate de care nu mai ai nevoie. Mult mai frumoasă decît mi-aş fi imaginat vreodată, decît aş fi putut vreodată să sper, mă priveai din spatele celui mai negru păr şi a celor mai negri ochi, cu un zîmbet oarecumva strîmb şi pervers. N-am crezut nici măcar o clipă că ai să fii vreodată a mea. Mereu te-am privit de undeva de departe, pe undeva cu admiraţie, pe undeva cu invidie; şi peste toate – cu pofta nebună a masculului care simte că în sfîrşit a dat peste perechea perfectă. Nu m-ai lăsat niciodată să intru cu totul în viaţa ta, în sufletul tău, în sentimentele tale. Chiar şi mai tîrziu, cînd te ştiam deja toată pe de rost, după ce-ţi sărutasem de-atîtea ori fiecare centimentru de piele albă – încă mă simţeam aşteptînd undeva în pragul a ceea ce eşti, în spatele unei uşi abia întredeschise, aşteptînd de la tine cuvintele care m-ar fi invitat înăuntru, să te ştiu toată, să fii toată a mea. M-ai învăţat să iubesc curat – dar nu m-ai lăsat să ştiu nimic din tine. M-ai învăţat să-mi fie noaptea dor – dar nu ai împărţit cu mine nimic din trăirile tale. M-ai învăţat sinceritate, m-ai învăţat libertate, m-ai învăţat mici bucurii în fiecare zi; dar nici măcar o clipă nu m-ai lăsat să te învăţ pe tine, pe tine care-mi scriai noaptea, pe tine care-mi zîmbeai de departe, pe tine pe care te-am sărutat prima oară-n pădure, pe tine cu care mă-ntîlneam absent pe stradă, pe tine din penumbra camerei mele, mulţumindu-mi din priviri pentru noaptea trecută. Încă te-aştept, să vii şi să îmi spui…

Mă plimb nebun, pe străzi înguste, mă lovesc absent de trecători grăbiţi, fumez ţigară de la ţigară şi gîndul îmi fuge în fiecare clipă la tine. Niciodată n-am să-nţeleg ce s-a-ntîmplat cu noi. Unde ai dispărut, de ce şi cum anume. Tu mi-ai deschis atunci, demult, o lume pe care n-o ştiam a exista. Cu tine aş fi vrut, pentru prima dată, să mă trezesc în fiecare dimineaţă, pentru totdeauna. Lumea ta, lumea pe care tu m-ai învăţat să o iubesc – îmi stăruie şi-acum în minte, încerc şi-acum s-o înţeleg, aşa cum poate ar fi trebuit s-o fac cînd încă erai lîngă mine. Şi poate-aşa ar fi rămas întreagă şi lumea mea, cea care odată cu tine s-a dus dracului, s-a prăbuşit într-un fel de nor de praf al ceea ce mă învăţasem a fi – şi-am ajuns hoinar nebun pe străzile înguste, casă a trecătorilor grăbiţi. Şi-acum mă găsesc cîteodată cum mă umple un dor nebun de tine, tu cea a mea, mică şi cu ochii trişti, tu cea cu paşii mici şi deşi urcînd grăbită spre casă, tu care niciodată n-ai ajuns în camera pe care o închiriasem doar pentru noi, tu dormind îmbrăcată doar cu tricoul meu verde, tu cea neştiutoare şi mereu cu cîte-o carte în geantă, tu cea mică, tu cea a mea. Mi te-amintesc şi zîmbesc. Mi te-amintesc şi mi se face dor. Mi te-amintesc şi gîndurile îmi curg asemenea ploii. De dincolo de uşi, dezbrăcat de tot şi de toate, undeva adînc în suflet – încă te-aştept; încă aş vrea să te văd.

Ţăcănitul roţilor de tren îmi umple gîndurile şi simt nevoia de-o ţigară. Tu stai undeva într-un colţ de hol – şi mă priveşti zîmbind timid. Te iau de mînă, te duc acasă şi lumea mea devine mai bună. Mă înveţi de toate, mă înveţi să mă dezbrac de inhibiţii şi prejudecăţi, mă înveţi să mă plimb noaptea, ţinînd strîns de mînă o femeie, mă înveţi gustul de după al dragostei, mă înveţi să nu mă tem de nimic şi să fiu mîndru de ceea ce sînt. Eşti şi tu mîndră de mine şi ţi-s drag, mai drag decît te-ai fi aşteptat. Stai tăcută lîngă mine, mă priveşti dormind sau m-asculţi povestindu-ţi despre lumea mea. O zi, două, o lună, două. Şi apoi pleci, pleci de prea mult mine, de prea multă lume a mea, aruncată peste tot în juru-ţi, fără bun simţ ori respect, fără sentimente, egoist şi masculin. Bineînţeles – eu nu înţeleg nimic şi mă plîng, ca de atîtea ori înainte, tuturor celor ce încă îmi stau prin preajmă, despre cît de greu mi-e mie, despre cum toate femeile din viaţa mea pleacă şi mă lasă singur şi trist, despre cum nimic alta nu mai am pe lumea asta – decît singurătate şi gol. Şi amintiri, multe, foarte multe amintiri care să-mi ţină de cald în nopţile în care stau şi scriu în garsoniera fără căldură. Şi tu mereu ai să-mi rămîi o amintire dintre cele dragi, din cele care m-au făcut mai bun, mai om, din cele pe care mi le ţin aproape, din cele pe care, cîteodată, le împart cu cei dragi. Tu, cea mai frumoasă dintre toate, cu spatele drept şi ochii mari, tu ale cărei mîini nu mi le amintesc, ironie a dragostelor mele.

De lîngă tine n-am să plec niciodată. Alături de tine – am pus deoparte tot ce vreodată a fost rău în mine; alături de tine, am învăţat să iubesc cu-adevărat; alături de tine, am învăţat să mă dărui, să mă împart, să fiu mai puţin egoist, să zîmbesc mai mult şi să mă bucur de lucrurile mici. Alături de tine mi-e bine, alături de tine mă simt ocrotit, ţinut de mînă cu drag, iubit. Cu tine am învăţat tot ce ele, altele, celelalte – n-au reuşit vreodată să mă înveţe. Cu tine am trecut toate pragurile, am deschis toate uşile. Şi de ne-or mai fi rămas – o să le deschidem împreună pe toate, zîmbindu-ne complice, încrezători în noi sau, dimpotrivă, cu inimile mici dar cu siguranţa de a ne avea mereu alături. Cu tine vreau să învăţ să trec de toate, împreună vreau să nu ne pese de nici un fel de obstacole, lîngă tine vreau să îmbătrînesc. Cu tine vreau să clădesc ziduri, împreună vreau să le dărîmăm. Vreau să ne ţinem de mînă la capătul drumului şi să privim în urmă fără regrete, zîmbind uitîndu-ne la ei trei, cu certitudinea că am făcut totul cît de bine ne-am priceput, cu siguranţa că ei ştiu asta şi cu puterea de-a mai trece, încă o dată, un prag împreună. Pe tine te iubesc cel mai tare, în fiecare zi, în toate zilele, mereu.

Am învăţat ceva de la fiecare din voi; cu fiecare zi, cu fiecare an prin care am trecut, cu fiecare femeie în braţele căreia m-am aflat, într-un moment sau altul – ceva în mine s-a schimbat. Era undeva o vorbă ce mi-a plăcut: “fiecare femeie iubeşte în bărbatul de lîngă ea ceea ce toate cele dinaintea ei au pus acolo“. Trăiesc cu speranţa că toate cele cîte s-au adunat în mine pînă acum, toate seminţele sădite în mine de-a lungul anilor, toate trăirile prin care am trecut şi toate sentimentele pe care le-am lăsat în urmă sau le-am tîrît după mine – m-au făcut mai bun, mai curat, mai altfel, mai aproape de ceea ce mi-am dorit întotdeauna să fiu. Mi-ar plăcea să cred că am ajuns să înţeleg, mi-ar plăcea să cred că pot face diferenţe, mi-ar plăcea să cred că-ntr-un final – am ajuns ACOLO. Voi, toate, TU, toată, TU cea de dincolo de real, TU cea pe care te scriu cu fiecare cuvînt aşternut pe hîrtie – TU ar trebui să ştii; şi poate într-o zi, întinsă în iarba încă udă alături de mine, timidă şi cu ochii închişi, cu părul împrăştiat printre verde, cu degetele lungi căutîndu-mi mîna – ai să îmi spui. Şi eu am să îţi mulţumesc, pentru toate uşile deschise, pentru toate cuvintele nespuse şi pentru cele cu drag împărţite, pentru zilele în care m-ai suportat şi cele-n care m-ai iubit, pentru dimineţile de primăvară şi nopţile de toamnă, pentru gînduri şi amintiri, pentru imagini şi trăiri, pentru toate am să îţi mulţumesc şi tu ai să-nţelegi.

Playlist:

• Chris Rea – The Road to Hell
• Pink Floyd – The Piper at the Gates of Dawn – full album
• The Doors – Back Door Man
• Pink Floyd – Brain Damage
• Bob Dylan – Gates of Eden
• Guns N’ Roses – Knockin’ on Heaven’s Door
• Led Zeppelin – Stairway to Heaven

mi-e dor de tine; mi-e dor de tine în fiecare zi în care nu-s acolo, în care nu eşti aici; mi-e dor de tine; şi mai nou mi-e dor de ei; mi-e dor de voi toţi, într-un fel de durere interioară care nu se mai termină, nici măcar în puţinele ore în care sînt acolo, cu voi; mi-e dor de tine în fiecare dimineaţă în care mă trezesc singur; mi-e dor de tine în fiecare seară în care întorc capul şi nu eşti acolo; mi-e dor de fiecare dată cînd liniştea mi-e prea linişte, de fiecare dată cînd n-am cui spune ce mă frămîntă, de fiecare dată cînd n-am cu cine-mi împărţi puţinele momente de fericire singură; mi-e dor de tine…

azi sînt 12 ani de cînd eşti oficial lîngă mine; azi sînt 12 ani de cînd dimineţile mi-s mai bune şi nopţile nu-mi mai sînt singure, 12 ani de soare, 12 ani de primăvară, lîngă toamna mea, singura mea toamnă, tu; 12 ani pe care mi i-ai umplut cu fericiri mărunte în fiecare zi, 12 ani în care mi-ai iertat toate tîmpeniile, 12 ani în care i-am facut pe ei frumoşi şi pe noi mai buni şi poate mai înţelepţi; 12 ani în care am învăţat. alături de tine, ce e bine şi ce e rău, ce ne înalţă şi ce ne doboară, 12 ani în care-am învăţat să iubesc şi-n care-am fost iubit cum nu credeam vrreodată posibil…

Niciodată n-am ştiut să-ţi spun ce-aş fi vrut să-ţi spun, niciodată n-am fost în stare să-ţi arăt ce simt, decît în cuvinte puţine şi momente răzleţe, rupte parcă dintr-un alt fel de mine, alt fel de eu. Şi-acuma, de fapt, sînt convins că nu e doar percepţia mea – ci sînt de-a dreptul stîngaci printre cuvinte, eu care cică atît de bine mă învîrt printre ele. Cu tine, pentru tine, în preajma ta – mereu mă simt mic, neajutorat, cu o nevoie disperată de a mă simţi ocrotit; şi niciodată nu-mi iese reversul. Sau, în cel mai fericit caz – mult prea rar şi prea puţin. Şi ştiu c-ai să mă ierţi şi acuma, ca de atîtea ori înainte, tu cea a mea, mică şi bună şi dragă, tu, femeia mea copil, cărînd pe umeri toate crucile mele, ca şi cînd ar fi ale tale. Tu cea care mă înţelegi mai bine ca oricine şi mă iubeşti necondiţionat.

şi mi-e dor de tine; şi nu o să fiu cu tine, pentru prima dată, de aniversarea noastră; şi mă urăsc pentru asta; promit însă că am să fac să fie bine şi frumos cînd vin acasă…

şi te iubesc enorm…