there's someone in my head – but it's not me

sub coala de calc –

îmi zac sentimente

ce n-au să-și găsească

vreodată

scăparea.

ca o pipă a păcii –

părul tău se revarsă peste brațele mele,

chemare a liniște a

unui trecut tumultuos.

În camera mică n-a rămas decît mocheta verzuie,

martor tăcut al iubirii ce-am fost.

aș vrea să mi te știu un alt fel de tu;

aș vrea să-mi vii dimineața devreme –

miros de zori și-mpleticeală peste ochi –

și să mă chemi cu tine în oraș; în celălalt capăt,

pe marginea stîncii, la umbra tufișului verde de dor;

aș vrea ca în loc de cafea să-ți beau gîndul de-azi noapte,

din mîna ta mică în cana de tablă întins;

aș vrea să stai lîngă mine, pe-un trunchi de copac

și să privim amîndoi absenți împînzeala de fluturi;

aș vrea să cobori treptele blocului chicotind

și eu să te-aud din garaj, printre motorul turat și

pata de ulei întinsă pe-asfalt.

Aș vrea să mi te știu un alt fel de tu;

același în esență – doar că ceva mai roșcat,

cu picioarele mai lungi și sînii mai mici.

Din capătul străzii – cîinii mă latră de cîte ori

cobor din mașină.

Un alt fel de tu, uleios și stingher.

în camera goală

printre PET-uri de Cola și Beth Hart,

Keith Jarrett și pîinea mucegăită de

săptămîna trecută –

îmi zace gîndul abject al unui viol.

Mi-ar plăcea să-ți întorc coapsele-nspre mine

și, răsturnată peste canapeaua de pluș –

ți-aș face din glezne colier de sărut

și din sînii mici nebunatic decor:

înfășurat între pielea mirosind a trifoi proaspăt tuns

și privirea speriată cerșind dezmierdări, ascuns

în spatele pleoapelor închise și ascultîndu-ți

refuzul zbătut – aș face din tine

femeie; te-aș învăța ce n-ai îndrăznit să gîndești;

mușcată de gît, între palme lipindu-se ud –

îți tremură carnea pervers și unghiile vopsite strident

desenează în sînge durere pe spatele meu.

Mă termin prematur; te termini dureros

și la capătul zilei rămînem a ne spune printre dinți:

“Te-aș fi iubit de-ai fi putut” –

“Te-aș fi ucis de-aș fi știut”

Beth Hart – pătrunsă adînc de Bonamassa,

printre PET-urile mele de Cola,

tînguindu-te pe tine – a mea.

mă mai ții oare minte?

am venit înspre tine din celălalt capăt al lumii

stingher și proaspăt de sentimente,

goliciune ludică-ntre coapse de tei.

nu ți-am cerut nimic. M-am lipit doar

albastru de tine și ți-am întins degetele boante

în semn de respect și cuvînt nerostit.

Știam că n-ai să-nțelegi nimic și din

ropotul surd al neputinței

am ales să culeg doar felii mici

ale unor dimineți fără de soare.

Ori fără de cafea, nici nu mai țin minte.

Oricum – de dincolo de gardul a spini mirosind –

încă mai încerc să-ntind mîna;

n-ai s-o ajungi, degeaba ai să vrei.

Mi-e drag însă mirosul primăverii-n părul tău

și vîntul călduț ce-ți mîngîie gleznele-n

stația de tramvai.

La capăt de linie – ai să cobori mereu.

Rămîn eu și vatmanul

să-mpărțim o Eugenie veche.

în fiecare colț al dimineților cu tine

tăcerea-și face loc prin așternutul șifonat și gri;

mă uit, preț de un gînd, la șoldurile pline,

la spatele-arcuit, la sînii mici,

la degetele lungi, întinse către mine

și știu că niciodată nu ai să-mi mai fii

nici dulce alinare de confuzii,

nici libertate-ntinsă pe cearșaf,

nici capăt de creion scriind iluzii,

nici coardă de țambal dintr-un taraf

ce-mi cîntă, în fiecare nouă zi cu tine

un fel de început absent și nefiresc.

Și mîngîindu-ți colțurile fine

aș vrea de azi să nu mă mai trezesc.

Din colț de trupul tău în colț de dimineață –

mă dau pierdut, asemeni unui buletin:

sînt nul, sînt vînt, sînt ploaie și sînt ceață.

Așteaptă-mă în iarbă, așteaptă-mă să-ți vin.

din capăt de canapea

tricoul verzui se joacă cu

sînii tăi aruncîndu-mi ocheade

albastre și reci;

neterminat mă sînt, goliciune de

sentimente împrăștiate la picioarele tale

cu o noapte-nainte;

cafeaua miroase a dimineață devreme

și-am prins gust de nesaț

între dinți;

tu taci; și-n paharul de vin se

scutură-n spasme un

fluture gri;

mi-e tăcerea-ți răspuns de dezgust

și părul răzleț de pe-obraji

martor al netrebniciei.

de nu mi-ai fi fost noapte –

ți-aș fi fost, negreșit, prizonier.

Îmi stăruie în minte imaginea din

visul după-amiezii de ieri:

Femeia blondă, îmbrăcată de casă,

Ochii neterminat de albaştri

Urmărindu-mă de undeva de pe colţul

Strîmb al canapelei.

Picioarele goale, un fel de recunoaştere

A atracţiei dintre noi.

Atingerea fină, aproape de ne-perceput

A mîinilor cu degete lungi

Alergînd timid pe umerii mei, pe braţe.

M-am trezit de două ori; am adormit

la loc de două ori.

M-aştepta acolo, la fel de caldă,

la fel de simplă, la fel de aproape,

Niciodată totuşi a mea.

Încă simt gustul sărutului încolăcit,

Mirosul bun, de drag şi de-aproape.

Încă am impresia că zîmbesc,

Chiar şi acuma cînd scriu.

Mi-ar plăcea să te-ntîlnesc

Singură, simplă şi albă pe străzi,

Amestecînd albastrul ochilor cu

Zîmbetul larg.

Mi-ar plăcea să mă iei de mînă

Şi să-mi spui cine mi-eşti…

Acum cîteva clipe mi-am amintit o chestie de care uitasem complet. Și mă urăsc “umpic” pentru asta! Pentru că e vorba de prima mea “creație artistică” pe bune, datînd de acum aproximativ 30-32 ani, documentată de ai mei într-un caiețel frumos în care au scris toate minunile pe care le-am produs pînă la o anumită vîrstă. Din păcate – nu-mi amintesc exact de la ce vîrstă datează opera – însă e undeva în jurul a 4 ani. Promit să mă documentez și să revin cu un update.

Pînă atunci însă – mai jos e citatul (din memorie; sper să fie complet…) (ai mei m-au găsit recitînd/cîntînd chestia asta, jucîndu-mă singur prin cameră; eu zic că e “my best work so far”…)

E ora 7 cînd trebuie să te scoli.

Brigadierii scoală pe militari să meargă în oraș.

Pe mine nu mă află nimenea, că nu mă scol

Și nu mă brigadesc.

Soldații se scoală la 6 și dansează cu femei.

Pe mine mă plouă

Dori dor.