there's someone in my head – but it's not me

Timpanele dor, la auzul cuvintelor adînci ieșite dintre buzele ei. Încerci să te-ascuzi printre lemnele de foc, rămase în colțul cel mai întunecat al curții, încerci să fugi de cuvinte ca și cînd existența ta ar depinde de ne-auzul lor. Te uiți speriat în jur – nimeni lîngă lemne, nici un fel de paznic, nici măcar un cîine rătăcit, cu urechile pleoștite și coada udă. Ți-arunci ochii roată, încă o dată, și pășești timid spre butuci.

Țipetele ei se aud surd de undeva din fundul bucătăriei mici – și picioarele-ți rămîn străine pe sol. Iarbă uscată, pietricele rotunde și praf. Bombeul stîng, mînjit de noroi; la fel cracul drept al pantalonilor de in alb. Nu înțelegi întunecarea, nu înțelegi noroiul și femeile ce stau alături de bărbați violenți. Ai vrea din nou să fugi; ți-amintești însă că n-ai oprit laptopul; 5 tab-uri de pornoșaguri în Firefox – și textele primite de la cealaltă ea, scrise mărunt, în mailul trimis de la serviciu. “Dă-l dracului! O să se stingă el singur”.

Pe bătrîna din vecini n-ai mai vazut-o de ceva vreme. O fi murit? N-ai văzut nici steagul negru în poartă. O fi plecată la noră, în provincie. Ce dracu’ de gînd e ăsta? Ce-are baba cu lemnele de foc și orgasmul neînțeles, ne-atins – al femeii tale? Fugi mai departe.

Betoane, parcuri pline de bicicliști și mame-mpingînd cărucioare, non-stopuri și crîșme infecte, din care ți-ar plăcea să uiți să mai pleci. Era o vreme cînd mirosul de nespălare și sărăcie îți deranja digestia. Nu mai e cazul. Ești prea îngropat deja în mizeria ta personală.

Unde-or fi oare evazații în dungi albe și negre? Cîndva i-ai gasit. I-ai pierdut iar. Noroc cu lalelele alea albe, răsărite parcă din nimic; măcar așa mai știi și tu cum ar trebui să arate o viață de om.

Pe ea n-ai s-o mai găsești. De fapt – nici nu cred c-ai s-o mai cauți vreodată. Prea multe păreri de rău, prea multe cuvinte aruncate din unul în celălalt; prea multă mîncare dată la cîini vagabonzi și prea multe facturi la curent.

Te-ntrebi cît de greu trebuie s-apese betonul pe piept. Ori pămîntul. Ori frunzele doar, uscate, veștejite de ploaie și timp, întinse amestecat peste tine.

Închide ochii și dormi. Focul arde de ceva vreme deja, ți-ai terminat cana de lapte și ea e departe, cu pătura-n mînă.

E vreme destulă de voi. Amîndoi.

Taci și dormi.