Te văd în fiecare zi trecînd pe lîngă mine. În fiecare zi mai frumoasă parcă decît ultima oară cînd te-am zărit, în fiecare zi mai luminoasă, mai caldă, mai plină de tot ce-i bun şi drag într-o femeie, mai altfel decît te ştiam, mereu nouă, mereu alta. Te-am învăţat pe de rost în ultimii ani – şi totuşi, de fiecare dată cînd te zăresc, ştiu că ceva lipseşte, mai e pe undeva un detaliu mic pe care încă nu l-am înţeles. Mereu surprinzătoare, mereu cu cîte un cuvînt, ori zîmbet, ori privire nouă, mereu găseşti ceva care să-mi zguduie din temelii lumea. Niciodată n-am să fiu complet fără tine; niciodată n-o să mă satur să te privesc şi să te-nvăţ, în fiecare zi mai mult. Şi-oricît aş încerca să fug – ceva are să mă ţină lîngă tine o veşnicie. Te-am învăţat că-mi place, dintre toate, primăvara. Te-am învăţat că mi-e dragă răcoarea ei, albastrul şi verdele, mirosul de frezii proaspete şi soarele călduţ doar (parcă pe undeva molcom, ardelenesc), te-am învăţat că primăvara încep din nou să iubesc, mă umplu de tine şi nu mă mai satur, zîmbesc ca prostul de dimineaţa pînă seara şi m-aş plimba cu tine de mînă prin iarba jilavă, desculţi.
Luni – mă trezesc cu noaptea in cap să te privesc dormind: întinsă pe jumătatea ta de pat, cu pătura acoperindu-ţi doar picioarele, cu mîna stîngă sub cap şi părul lung împrăştiindu-se pe pernă – eşti mai frumoasă decît mi te-aminteam, mult mai frumoasă decît te-am perceput în lumina difuză a serii trecute. Îţi urmăresc liniile trupului, exact aşa cum trebuie să le aibă EA, ce a mea; sînii mici, atît cît să-ncapă în palme, gata să sară zvelt afară din sutienul fin dantelat, picioarele lungi, interminabile, părul roşcat, în bucle rotunde, pistruii de pe umeri şi de pe obraji, talia mică şi şoldurile parcă desenate, nasul uşor strîmb şi buzele pline, zîmbind chiar şi-n somn, semnele mici lăsate de varicelă deasupra ochiului stîng şi linia suplă a gîtului, terminîndu-se-n claviculele pe care nu mă mai săturam să le mîngii azi-noapte. Îmi sprijin capul pe mîna dreaptă şi te privesc zîmbind tîmp în gol; mirosul fin de vanilie şi ceva bun, a drag amintind – mă învăluie, amestecîndu-se cu mirosul uşor înţepător al iubirii de cu o noapte înainte. Încă îmi stăruie în minte gustul tău şi pieptul încă mă arde acolo unde unghiile tale s-au jucat cu mine. Mi-e drag să te privesc, deşi ştiu că e ultima oară. M-aplec înspre tine, îţi şoptesc că e vremea să plec, te sărut părinteşte pe frunte, mă-mbrac în grabă şi dispar în verdele-căprui al dimineţii de primăvară. Ai sa-mi rămîi o vreme în minte…
Marţi – e 8 fără zece dimineaţa. Abia ce-am ajuns la birou, şi-mi beau cafeaua citindu-mi plictisit mailurile – cînd te văd intrînd grăbită, pe uşa de sticlă gri. Din momentul în care s-a auzit scîrţîitul ăla supărător – toţi ochii din open-office sînt aţintiţi spre tine. Îmi ridic şi eu privirea din monitor, doar cît să-ţi zăresc deux piece-ul vernil şi pantofii cu toc mic, de aceeaşi culoare. Te urmăresc atent cum intri la tine în birou: ţi-aşezi geanta neagră pe masă, scoţi laptopul micuţ şi-l aşezi la locul lui. În timp ce boot-ează, ţi-aranjezi sigură pe tine, dintr-o mişcare scurtă, părul proaspăt vopsit şi coafat şi te-aşezi la birou. Verifici dintr-o privire Blackberry-ul, raspunzi rapid la un mail; între timp laptopul a pornit şi te poţi apuca de treabă. La 8 jumate ai sedinţă cu şefii de departamente. Verifici încă o dată prezentarea pregătită aseară tîrziu, mai dai cîteva telefoane şi te-ndrepţi apoi spre sala de conferinţă. Echipa e deja acolo, te-aşteaptă. Te zăresc doar printre jaluzelele parţial închise, mai mult o siluetă sigură pe sine, te ştiu gesticulînd cu ambele mîini şi din cînd în cînd ţi-aud vocea autoritară certînd pe cîte cineva. Zîmbesc. La 10 ai din nou şedinţă, însă pînă atunci mai ai de discutat bugetul pentru proiectul cel nou, cu băieţii de la Dezvoltare şi de semnat hîrtiile rămase de ieri. La 12 ai o întîlnire în oraş, cu careva clienţi aflaţi întîmplător prin zonă. BB-ul îţi sună într-una, şi te-aud vorbind ba româneşte, ba-n engleză, ba certîndu-te cu cineva în italiană (mereu mi-a plăcut cum sună italiana vorbită de tine). După amiază ai ceva interviuri. Te văd cum le zîmbeşti cald copiiilor ălora crispaţi, cum le-ntinzi o mînă sigură la final şi cum în acelaşi timp, aproape neobservat, îi semnalezi HR-istei să mai caute. Pleci tîrziu, după 7, cînd la birou nu mai e decît deşteptul ăla care încă mai crede că aşa are să-ţi cîştige încrederea. Îi zîmbeşti acru, te pontezi, te urci în maşină şi înainte de-a pleca, mai dai un telefon, nu înainte de a-ţi verifica în oglindă machiajul.
Miercuri – tu n-ai cum să mă vezi: te privesc de undeva din afara mea, arc peste timp, cu bune şi cu rele, cu cîteva lacrimi, dar cu multă, foarte multă dragoste. Te simt lipită de mine, îţi simt inima bătînd aproape de mine şi ţi-aud, oarecumva surd, glasul moale, cald, povestindu-mi ceva. Adorm repede, zîmbind, doar ca să mă las trezit dimineaţa de aceeaşi voce dragă, împins voios de la spate spre bucătărie, unde m-aşteaptă pe masă micul dejun. Apoi ani la rînd aceeaşi poveste, acelaşi zîmbet şi acelaşi glas, în fiecare zi; şi printre ele cîte-o ceartă terminată mereu cîteva ceasuri mai tîrziu, cu strîngeri în braţe şi promisiuni. Apoi primele decepţii, primele tîmpenii, prima beţie cu prietenii care ţie niciodată nu ţi-au fost dragi. Bani de chirie, examene, prima iubire. Nunta, Dana, tu lîngă mine aproape. Copii mulţi, alergînd în jurul tău. Lacrimi printre toate, pierderi dragi, oboseală peste capăt, singurătate şi dor. Iar zîmbete, iar vocea caldă şi bună, din ce în ce mai mult dor, din ce în ce mai multă singurătate. Printre noi – te simt singură şi mă doare. Noroc că-i primăvară şi ce-i mai bun în noi se lasă purtat de la unul la altul, pod peste generaţii, siguranţă şi multe lucruri bune de-nvăţat.
Joi – a fost o vreme cînd te-am iubit probabil mai mult decît orice pe lumea asta. A fost o vreme cînd erai pentru mine universul întreg, cînd de la tine-am învăţat tot ce se putea învăţa, cînd n-aş fi ieşit din cuvîntul tău pentru nimic în lume. Mi-amintesc dimineţile de vară, la tine în curte, mirosul bun de sănătate înconjurîndu-mă din toate părţile, ţin minte perele verzi şi coacăzele negre, lemnele crăpate iarna în frig şi pe tine amestecîndu-te printre toate, cu grijă la amănunte şi cuvinte bune de zis. Cele mai frumoase Crăciunuri cu gustul portocalelor sub brad. Apoi am îmbătrînit cu toţii. Răsfăţul anilor dintîi a dispărut şi bunătatea excesivă odată cu el. Pe undeva pe drum ne-am îndepărtat unul de altul, eu mai mult ca şi tine, cîteodată te simt străină şi nu mai înţeleg nimic. Se-amestecă în mine sentimente pe care nu le mai pot stăpîni, se calcă-n picioare ură şi dragoste, milă şi indiferenţă. Te văd şi te simt cum te-apasă anii rămaşi şi cîteodată ochii îţi zîmbesc la amintirea anilor trecuţi. Eşti parcă tot mai mică, cu fiecare zi ce trece ceva parcă te consumă fizic, şi-ncet încet dispari în colţul tău preferat, în liniştea şi penumbra odăii din colţ. Pe cît de multă dragoste – pe-atîta de multă durere. Pe cît de multă linişte – pe-atît de multă nevoie de libertate. De eliberare, înaintea tuturor, de lanţuri tăiate şi fugă spre alte lumi.
Vineri – te-am zărit prima oară în oglinda retrovizoare. Tînără, proaspătă, zglobie şi singură, vorbind la telefon, în faţa uşii clubului, rîzînd zgomotos, gesticulînd mai mereu cu mîna dreaptă, cu ţigara pe post de arătător. Cizmele înalte, crem, pînă undeva sub genunchi – într-un fel de contrast cu ciorapii negri, întinşi pe picioarele lungi, cu genunchi rotunzi; rochiţa înflorată, poate un pic prea scurtă, eşarfa neagră în jurul gîtului, şi-un fel de sacou deschis la culoare, o culoare de-aia americănească gen “peach”; părul lung, şaten, cu buclele proaspăt făcute, lăsat să cadă liber, prins doar într-o agrafă mică deasupra urechii stîngi, unghiile vopsite-ntr-un roşu aprins, ochii verzui şi-un zîmbet înnebunitor, afişînd dinţi albi, frumos aliniaţi. Ne-am întîlnit pe urmă înauntru, la bar; ştiu că mi-ai atins întîmplător antebraţul drept şi te-am privit stînjenit, zîmbind strîmb. Ţi-ai dat capul pe spate într-un hohot de rîs şi m-ai batut prieteneşte pe umăr. Te-am urmărit cu privirea toată seara: mereu înconjurată de cel puţin 2-3 bărbaţi, mereu cu un pahar de ceva în mînă, neastîmpărată şi frumoasă, povestind cu toţi despre toate, dansînd languros sau lasciv, trîntindu-te fie la o masă, fie la alta, rîzînd mereu, în fiecare clipă cu mîna atingînd pe altcineva, parcă din greşeală mereu, calculat însă întotdeauna, centrul atenţiei şi sufletul fiecărui grup căruia te-alăturai. Ai dispărut brusc, nici acum nu ştiu exact cînd; ştiu doar că parcă dintr-o dată se făcuse peste tot linişte, parcă totul dintr-o dată dormea. Mi-am terminat sticla de apă şi-am plecat zîmbind către casă.
Sîmbătă – ca niciodată – am dat drumul televizorului, mai mult ca să umplu liniştea din apartamentul gol, decît din dorinţa de a urmări ceva anume. Şi-apoi te-am zărit: undeva, pe un covor roşu, îmbrăcată simplu, în culori puţine şi plăcute ochiului, elegantă şi fină, caldă şi totuşi distantă, înconjurată de blitz-uri şi oameni, de microfoane şi voci. Nu-nţelegeam nimic din ce se întîmpla, de fapt, acolo; şi nici nu cred că în momentul ăla conta în vreun fel. Mi-era doar drag să te privesc; un drag de-ăla simplu, de neînţeles, pe care-l simţi că vine de undeva din interior, pe care ai vrea să-l explici – dar ştii însă din start că n-are nici un rost. Şi te mulţumeşti cu “apoi poate aşa treb’e”. Continuam să te privesc fascinat, oameni la picioarele tale, ţipînd, rîzînd, agitîndu-se – şi tu calmă, desprinsă parcă de ei şi de toate din juru-ţi, frumoasă şi zîmbind tuturor, cu gîndurile însă departe duse. Mereu am fost fascinat de genul ăsta de duplicitate: femeia din faţa camerelor vs. cea din spatele uşilor închise; eleganţă şi trend vs. tricou şi blugi; pantofi cu toc vs. adidaşi şi bijuterii scumpe în balanţă cu brăţările prieteniei. Şi tu atîta de bine ştii să le împaci. Ştiu, simt asta, sînt sigur, te ştiu prea bine, de prea multe ori te-am văzut şi m-am simţit aproape de tine ca să mă-nşel. Publicitate. Pun televizorul pe mute şi-mi văd mai departe de ale mele.
Duminică – mă trezesc, din nou, la 6 dimineaţa, deşi e weekend. Tu dormi lîngă mine, copiii dorm în camerele lor. Te privesc o vreme în linişte, te-ascult respirînd (mereu mi-o fost drag cum parcă sforăi un pic), te iau în braţe şi te iubesc frumos, de bună dimineaţa, în miros de vară şi în răcoare verzuie. Ne ţinem în braţe o vreme, şi-apoi te ridici şi ieşi. Şi de-aici începe iureşul, tăvălugul: cîine de scos afară, copii de trezit şi hrănit; trebăluieşti prin bucătărie, în timp ce te uiţi simultan la 2 filme, mesteci în oale şi vorbeşti la telefon, îţi verifici Facebook-ul şi ştergi porcăria făcută de ăla micu’ pe covor. Facturi, rate, datorii la prieteni, socoteli şi împărţeli; cumpărături pe săptămîna asta şi nişte rapoarte de terminat pentru serviciu; cîteva consilieri telefonice, baie la copii, mîncare mutului, un serial pe TVList, 2-3 vizite prin vecini, culcat copii, linişte. Mă uit la tine, întinsă pe canapeaua din living, la fel de frumoasă, ceva mai obosită, la fel de dragă mie şi nesfîrşit de dragă ălor mici, te simt cu gîndurile împrăştiate într-o mie de locuri, îmi povesteşti ceva, te-ascult în timp ce-mi aprind o ţigară. Pălăvrăgeli despre nimic, de la ultimul scandal din presă la istoria reală a românilor, apoi un duş, să ne spele de toate ale zilei, apoi patul din dormitor, rece sub aşternuturi, atingeri timide încă, după atîţia amar de ani, pe sub plapumă, căldura ta lîngă mine, somn bun şi drag şi-apoi iar. În fiecare zi la fel, în fiecare zi-n alt fel. Rutină dragă, fericire de zi cu zi.
Şi-n fiecare dintre voi e ceva ce nu e-n nimeni alta, în fiecare dintre voi e ziua de mîine şi amintirea celei trecute, în fiecare dintre voi se dau bătălii între bine şi rău, între real şi fantastic şi fiecare dintre voi mi-e muză şi model de urmat. De la Evita Peron la Baba Dochia, de la Thatcher la Vitoria Lipan, de la Ileana Cosînzeana la Maica Tereza şi Mata Hari, Jolie, Jones, Joplin, Curie, Earhart, Monroe, Kennedy şi tanti Roji. Fiecare-şi are locul ei special în viaţa mea şi vă mulţumesc tuturor.
Fără femei – am alerga de colo colo, fără ţintă, la nesfîrşit, asemeni asteroizilor. Fără femei – nimic n-ar mai avea vreun rost.
Material scris pentru Spring SuperBlog2013
there's someone in my head - but it's not me 
Ultimele comentarii