there's someone in my head – but it's not me

în fiecare dintre noi stă ascuns cîte-un gînd;

uneori trist, alteori jovial, uneori plin de ură,

alteori asemenea unui copil proaspăt trezit;

în fiecare dintre noi stă ascunsă cîte o vorbă;

pe unele le spui tu; pe unele eu; pe unele abia le-auzim,

şoptite de cine ştie cine primăvara în parc;

departarea întotdeauna m-apropie, măcar de mine.

nu mai pot scrie; sau nu mai ştiu; sau nu mai vreau; undeva – s-a produs o ruptură; stau şi mă uit tîmp la titlul postării ăsteia şi am impresia că ar trebui să scriu ceva aniversar; sau daca nu – măcar să schimb titlul şi categoriile alocate; în fine; e irelevant ce gîndesc; încerc totuşi să scriu, simt că ar trebui, că sînt dator – de fapt – să o fac..

aş vrea să-mi înţelegeţi, macar vreo 2-3, singurătatea: nu e nici strigăt după ajutor, nu e nici povară, nu e nici tristeţe, nici ceva drag şi aproape; e o stare, pe care de ani de zile încerc să mi-o explic; de fapt – încerc să găsesc cauzele ce-au dus la apariţia stării; şi-ncep prin a mă întreba de ce oare atît de multă lume trăieşte cu impresia că viaţa si lumea mea (cea de zi cu zi; cea dinlauntru nici eu n-am îndrăznit încă să o analizez) tre’ musai să fie plină de oameni, de bucurie, de rîsete multe şi zgomotoase, de nopţi de nesomn petrecute cu unii şi alţii; nu cred că atît de tare pot înşela aparenţele, nu pot să cred că atît de mult mint inconştient, mi-e greu să accept că, pînă la urmă, pot să fiu atît de fals în relaţia cu ceilalţi; şi totuşi – asta e singura concluzie la care am ajuns; cred că am început de prea devreme şi prea dintr-o dată – să mă identific întocmai personajului pe care l-am creat în scris; firesc – el e parte din mine, e construit din mine, pe scheletul meu – dar nu se vroia a fi nimic altceva decît un personaj; ceva fictiv, ceva dînd viaţă unor pagini, unei poveşti; şi cu fiecare zi care trece, cu fiecare sentiment pe care îl trăiesc, cu fiecare lucru fără de însemnătate de care mă lovesc în fiecare clipă – mă simt tot mai aproape de el, tot mai asemenea lui, tot mai tare un fel de reflexie a lui în lumea reală; cu tot şi toate care l-au facut pe el vreodată dor; cu tristeţile, singurătăţile, angoasele şi gîndurile negre, cu poveştile tîmpite ţesute în minte stînd singur între patru pereţi albi, cu idei care mai de care mai nebune amestecîndu-mi-se-n păr, cu imagini fantasmagorice umplîndu-mi după-amiezele şi scenarii care mai de care mai stufoase încercînd să-mi acopere singurătatea; doar ca la sfîrşitul zilei să mă trezesc pe-un colţ de pat, tîrziu de tot în noapte, mai singur parcă decît ieri, cu sufletul mic la gîndul că stă să fie mîine, într-o linişte apăsătoare şi tristă, ca şi cînd aş fi ultimul supravieţuitor al planetei, ca şi cînd nimeni, nimic şi niciunde n-a auzit vreodată de mine; şi-a doua zi e ca-n filmul cu tanti care uită, şi-n fiecare zi cineva trebuie să-i povesteasca viaţa din nou, de la capăt; doar ca odată cu seara – totul să se ducă dracului, ca de atîtea ori înainte; totul se repetă, obsesiv, totul devine un fel de rutină tîmpită, de care nu mai pot scăpa nicicum; şi-apoi, cîteodată – ceva se întîmplă; ceva complet atipic, ceva ne-mai-trăit pînă atunci, ceva care brusc mă trezeşte din letargie şi-mi dă un chef nebun de viaţă; şi-atunci dau totul peste cap, pe mine, pe el, pe ei, pe voi, viaţă si vis, realitate şi ficţiune, le-arunc pe toate deoparte precum chiloţii murdari din seara precedentă – şi m-arunc cu capul înainte-nspre nou; aventură, mister, Indiana Jones vs. Scooby Doo, praf fac totul acum, lumea mea are să se schimbe, singurătatea a fost în sfîrşit învinsă! Un căcat! Abia apuc să ma scutur de două ori – şi-mi iau liniştit, din nou, pumnul în plină figură: “băi pulălăule! revino bre cu picioarele pe pămînt! cine dracu’ ţi-a zis ţie că ai voie să rîzi ca tembelu’? cine-ţi dă ţie voie, mă, să faci pe fericitu’? ia marş în aia a mă-tii înapoi în camera ta“; and theeeere you have it! back to reality; înapoi în beciul rece şi gol;

bine-ai venit, prietene – îmi spun vocile – te-aşteptam; nimic din tine nu s-a schimbat în vreun fel; lasă-ţi fîşul în hol şi hai să bem o cafea; poţi şi să nu te grăbeşti; noi oricum nu plecăm nicăieri…..

FML!

golul lăsat în mine de cuvintele tale

neatent sau, dimpotrivă, dibaci aruncate-mpotriva-mi

n-are să fie niciodată umplut, niciodată refăcut eu

decît odata cu întoarcerea ochilor tomnatici către ceea ce

odată te-nvăţasem a fi;

umărul ţi se scurge gol către mine, asemeni ciorchinilor de

liliac mov; mă uit prin el ca printr-un ochean

către suflet şi nu mai ştiu dacă văd curăţenie sau

fumul negru şi gros al arsurilor trecute;

privirea îmi alunecă în jos, spre coapse-genunchi

mă umplu de-un fel de căldură moale, te simt umedă lîngă mine,

mă întorc confuz înspre tine şi-apuc doar să-ţi văd părul

rostogolindu-se tern de pe marginea patului;

de-afară se-aude sirena unei ambulanţe şi ţăcănitul rotund

al ploii pe trotuar;

eşti departe de-acum şi cuvintele nu-şi mai găsesc nici un rost;

mi-e noapte şi frig şi oricît te-aş cauta prin aşternutul rece –

singura legătură cu tine

mi-e de-acum aşteptarea;

sweet ignorance – soulful delusion…

au început, odată cu tine,

să-mi cadă gîndurile perechi perechi

precum cireşele cercei în iunie tîrziu;

din capătul holului mă priveşti goală

aştepînd parcă s-auzi uşa trîntindu-se şi zbierătul

ultim al păsării-frunză zdrobindu-se de pieptul meu;

frica de întuneric te-aduce mai aproape, ca şi cînd lumina

ar ţîşni din mine asemenea sămînţii din turn,

mă priveşti mai apăsat parcă şi prosopul îţi cade din mîini pe dalele

reci;

e timpul să ne luăm de mînă;

bucata mea de piatră n-are să ne aştepte o veşnicie:

e-acoperită deja de buruieni şi de crengi crescute aiurea;

mă uit înapoi înspre ziua de ieri şi nimic alta nu mă ţine aproape

decît poate mirosul tău de ceva proaspăt şi crud,

nici încă femeie, nici copil îndeajuns;

aruncă-te înainte-mi şi uită de toate;

braţele mele întinse se-agaţă de tine ca de ultima speranţă,

ca de ultimul cuvînt spus vreodată cu drag;

tramvaiele huruie monoton si becul din colţ pîlpîie cu fiecare mişcare

ce-i tulbură liniştea;

ssssst!

se aude din noi către lume – orgasmul cafelei amare;

mă dori şi mi-e ziua de mîine povară şi chin;

închide ochii şi taci!

mi-e bine…