there's someone in my head – but it's not me

am început să mă obișnuiesc cu singurătatea; de-o vreme – chiar nu mai e nimeni cu care să-mi împart după-amiezele; mă învîrt de nebun prin apartament, coatele mă dor de la prea multe mese sprijinite, nu vorbesc cu nimeni și, în genere, nu fac nimic; nici măcar băile lungi și fierbinți nu-mi mai pică bine (ar fi și culmea, de fapt, cînd în casă sînt 30 de grade).

singurii cu care mă mai împart din cînd în cînd sînt cîte un pic de muzică, poate un vin, niște fluturi de noapte rătăciți, cîte un greier care se agită bezmetic pe balcon și uneori, foarte rar, ploaia; mi-e bine că măcar mă pot iubi din nou cu ea: nu mai e rece, nu mai e lipsită de sentimente; mi se face de vară, de dor, de bun și a praf mirositor.

***

bîțîi neobosit din picioare, o ascult – din nou! – pe Beth Hart și mi-e ciudă că nu-s capabil să fac nimic; nici măcar să mai scriu; bine… poate și lipsa unei muze sau a unor evenimente cît de cît demne de semnalat să fie de vină, dar oricum – simt că nu mai pot scrie așa cum o făceam nu mai departe de săptămînile trecute; dar mai devreme am reușit să mă prefac c-aș cînta la chitară; măcar asta e nou! mă rog… chitara nu-mi sună curat; iar vocea (de parcă n-ar fi destul că e ruginită!) mi-e teamă s-o las liberă; mi-e teamă c-aș cînta fals, că n-aș mai putea ca pe vremuri; și cel mai teamă mi-e că poate m-aude cineva și mă fac de rîs; poate…

***

aș vrea atît de mult să trăiesc! am senzația că-mbătrînesc prea repede, prea brusc; am senzația că trec zilele și anii pe lîngă mine și eu nu fac nimic; în nici o direcție; îmi privesc copiii crescînd departe de mine, pe Ea îmbătrînind departe de mine – și mă simt tot mai fără de rost.

Într-o dimineață – am să mă trezesc singur și cu ei toți departe duși; și nici măcar nu voi fi fost trăit cu ei, cei mai frumoși ani; și nici măcar mie nu îmi va fi fost, în vreun fel anume, bine.

Ne sîntem, unii altora, terminații nervoase la sfîrșit de săptămînă și ținta unor refulări aiurea. Ne sîntem, unii altora, luminiță și capăt de tunel; ne cunoaștem tot mai puțin și, cu cît ne căutăm mai mult – cu-atît mai tare ne-ndepărtăm.

Eu aici, voi acolo, niciodată îndeajuns noi.