there's someone in my head – but it's not me

mi te-amintesc vag; imagini cu tine mi se învîrt uneori prin minte – și mi-ar plăcea să mi te știu ceva mai aproape, ceva mai reală, ceva mai cu mîna de atins. Nu că n-aș ști cine ești, ori unde anume în viața mea ai avut un cuvînt de spus ori o piele de-atins. Nu. Mi te știu prea bine, cu bunele și relele tale; cu părul și ochii negri, cu degetele lungi cu unghii tăiate rotund – de parcă ai ști! -, cu picioare ușor strîmbe și zîmbetul larg, șovăielnic, arătător de dinți albi și drag; mult, foarte mult drag.

Doar clipele cu tine-mi sînt confuze – nu știu unde și dacă s-au petrecut; nu știu cît din ele e real și cît anume aș fi vrut eu să se întîmple; cît din trupul gol întins pe patul meu era de fapt al meu și cît anume culori într-o poveste; cît din gustul dulce-acrișor era gust și cît anume închipuire; care dintre lacrimile alergînde pe sîni erau ale tale și cîte anume sudoarea mea emotivă.

Și poate nici n-ar fi un capăt de lume – dacă aș ști unde anume să te mai găsesc, să putem împreună, încă o dată măcar – să pictăm pînze absurde, ne-nțelese în dimineața de după. Și poate dacă nu te-aș mai vedea de departe trecîndă pe marginea cealaltă a drumului – călătoria mi-ar fi mai ușoară și cu țel de urmat.

Și dacă din toate astea am ieși cumva amîndoi învingători – aș tăcea, ca de capăt de drum.

Tu, cu rochia ta neagră pînă-n pămînt…