via tumblr.
Mă apasă o oboseală cum n-am mai simțit de multă vreme. Venită dinăuntru, mă umple tot, mă acaparează; mă ustură ochii, mi-e capul greu, mă dor oasele și parcă mi-e frig. Un frig de-ăla ca de răceală, un frig de-ăla de dimineață de iarnă, înainte și după, mai ales după duș. Mintea-mi aleargă aiurea, simt și aud lucruri parcă din altă lume, mi-s greu eu mie și simt nevoia unei odihne adînci. Și nu de somn am nevoie. Nu de liniște, nu de căldură. Și totuși mi-e frig, mă răpune oboseala și toate mă dor.
Pe ea nu-mi amintesc s-o fi întîlnit vreodată în carne și oase. E doar un fel de gînd, un fel de imagini smulse cu greu din încrengătura unei imaginații ale cărei limite n-am putut niciodată nici să le înțeleg, nici să le ating. Tot ce-am putut a fost să accept lipsa lor, ca pe un fel de dar, ca pe ceva bun ce ți se-ntîmplă de ești cuminte. Paradoxal – era blondă: niciodată femeile din gîndurile mele, niciodată femeile din viața mea n-au fost blonde. Poate pentru că mereu le-am asociat cu ceva fals, nelalocul lui, ascuns și uneori perfid. Și ea era blondă. Blond-soare, blond-lumină, blond a copil fericit aducînd. Și simplă. Extraordinar de simplă. Naturală, viu conturată, cu ochi mari albaștri și zîmbet aducînd a primăvară – și extraordinar de simplă. Obsesiv, dureros, dulce de simplă. Poate de-aia-n imagini mi-apărea mereu în haine de casă, cu părul strîns neglijent în coadă de cal, citind ori butonînd telefonul pe-un colț de canapea. Știu, v-am mai zis despre ea; încerc însă și acum să-nțeleg cine e, de unde vine și ce anume vrea de la mine. Poate și pentru faptul că mîinile-i sînt mereu impecabile. De parcă mi-ar ști dragostea pentru degete lungi – mîinile ei sînt mereu exact așa cum toate femeile ar trebui, în lumea mea, să le aibă. Poate tocmai de-aia, dintre toate, mi-e cel mai greu s-o-nțeleg, s-o învăț.
via tumblr.
Întins în apă fierbinte – încă mi-e oboseala în oase, în mîini și în ochi prizonier. Și nu mi-e-ndeajuns de tîrziu ca să dorm și nici îndeajuns de devreme să-mi calc hainele rămase grămadă pe pat. Mi-e greu și să fumez, mi-e aproape greu să gîndesc. Creionul mi-e din ce în ce mai mic, foile din ce în ce mai puține. Doar apa fierbinte crește în jurul meu, mă-nvăluie asemeni ceții căzînd peste acoperișuri dimineața devreme. Cine să mă mai înțeleagă? Și unde?
Într-o zi, am s-o iau de mînă și-am s-o sărut. Măcar așa, s-o scot din realitatea ei, într-a mea, într-a voastră. Într-o zi, am s-o iau de mînă și-am să-i cînt “Comin’ into Los Angeles“. Măcar așa, să vadă c-o știu. Și-ntr-altă zi, odată cu seara, am s-o iubesc adînc și plin și ea are să-mi rîdă în șoaptă și timid, din spatele degetelor lungi. Măcar așa – vom fi reinventat “the walk of shame“. Ne vom fi fost, unul altuia, înainte de vreme, pastila de a doua zi.
Din univers în univers – în realitatea cui ți-ar plăcea să rămîi?
L.E. – Era mai mai să uit!….
there's someone in my head - but it's not me 