there's someone in my head – but it's not me

Stau pe capăt de autobuz, într-o ţară de incompetenţi snobi, în drum spre casă; scriu de pe telefon şi dl. Andrieş mă încîntă. Mi-e dor de casă, mi-e dor de oameni dragi; mîine mă întorc la Cluj, la Bistriţa, la ai mei şi acolo unde mi-e bine; aş sta undeva pe iarba, spre seara aşa, cu o chitară şi ceva beri, cu amintiri bune şi aproape, cu zîmbete şi atingeri abia bănuite; aş vrea să mă pierd din nou printre lucruri şi oameni frumoşi; La Mulţi Ani, Alexandra; asta aşa, că mi-am amintit; undeva departe, undeva aproape de suflet – ceva bun se întîmplă; ceva ce-ţi dă starea aia de bine sufletesc, înăuntrul tău, ceva care te face mai frumos şi mai sincer; mai curat şi mai altfel decît tot restul lumii; acuma e Imi; îmi cîntă de dumnezei şi-mi aminteşte de femei frumoase; femei de care te temi să te-apropii pînă şi cu gîndul; femei cu picioare lungi şi rîs zgomotos; Bogdan e în acelaşi autobuz cu mine, cîteva scaune mai în spate; e ciudată nevoia asta de libertate, de intimitate pe care o ai în autobuz cînd călătoreşti alături de cunoscuţi; şi mai ciudat e felul în care de fiecare dată te simţi mai sigur pe tine, mai intim şi mai liber în compania străinilor; indiferent cine ar fi ei; mîine însă vin acasă; copii dragi şi Dana; bunătate şi drag; mi-i groază şi silă însă de avioane şi vreme pierdută în aeroport; măcar o să scriu; atîta o sa fac; I hate Norway! De ce oare nu fac aştia şi tricouri de-astea?!