on the other side, mingled into expensive whisky and maduro smoke, poker chips trickle and Pink Floyd – he sits in the darkness, clenching his bladder and thinking about all the tomorrows to come; string cheese and dirty table tops, the reading lamp and mulch all around – the earlier beers kick in and he smiles; the best of them all, across the pond, across all worlds and then some, the dimmed inside light calls for happiness and a life ahead; early February and June temperatures, the silent neighborhood and the new Peloton, the green hoodie and his bff vibes, the dream come true entangled in the Palestine genocide, the three flags out there and the black pickup truck, the birds in the morning and the frozen hare – love over all and then some, zigzagging through the past and hoping, understanding the future; here, you, me, the emptiness filled and the words unspoken; no more searching, no more uncertainty, ever again; i love you, along and within the lines; always, forever. Atît.
Gînd 90
de după un an, cu gîndul greu la tine dus
cu mîinile mici și sufletul plăpînd
mă-ntorc spre luminile zărinde in luciul lacului
și pe mine din tine mă dor.
n-ai înțeles nimic și mi-e că nici din Yves
n-ai să-nțelegi nimic; nimic din noi, nimic din de dincolo-ul
zilelor pierdute în cadă, gol și fără de capăt, cu mîinile întinse
înspre ce am fi putut să fim de n-aș fi fost eu – eu.
mi te întorci, mi te termini dintr-altul, mi te plîng
la capul patului desfrînat în întindere și imaginea
neterminată a coapselor rozii.
mi se face de mine și noi; mi se face de zilele vechi,
a coajă de miercuri mirosind, cu iz absurd de celălalt capăt
al unui weekend neterminat, neînceput.
mi te pierzi, mi te duci – înspre cine te cheamă mai mut.
mi te caut discontinuă, mi te încep negasită
la marginea așternutului murdar de clipe în doi.
de dincolo de canapea – îmi rîde a chemare trecutul.
din sfertul neînceperii tale – mi se termină cîntul
te duci; și îmi ești, deopotrivă
cămin și temniță
Cristos și cădere
pămînt de flori
și capăt de drum
te strig!
Gînd 89
Trupul tău,
Creion cerat topit
În nebunia-mi,
Întors pe toate părțile
De-un violent orgasm.
Din camera de alături
Aud încă geamătul surd
Lovindu-se cauciucat
De pereți.
Mi-e sete.
Blown-off illusions
running around the insides
of your last remaining selfless act –
I cannot escape; locked
between walls of remorse – the
thought of sharing the 7 years of lust
with whatever part of you
you will be willing to share –
scares me into mindless depictions
of sexual innuendos.
At the end of the road
there will always be a traffic light.
Just pick your lane
wisely.
In the end – it will always be
your loss.
May 13th – Eden Prairie
2014 in review
The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2014 annual report for this blog.
Here's an excerpt:
A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 5,000 times in 2014. If it were a NYC subway train, it would take about 4 trips to carry that many people.
Gînd 81
gînd gol, fără de cuvinte mi-ești tu, cel ce te caut de luni de zile și nu mi te găsesc
Gînd 75
te-ai umplut de culoare;
în urma ta, trenă a zilelor trecute,
rămîn dîre prelungi, mostre frumos aranjate
de nuanțe și tonuri pastel.
Asemeni prosoapelor din magazinele de lux –
culorile tale-s aliniate pe gustul ochilor mei.
Doar etichetele cu prețul lipsesc –
pentru o seară de mînă prin mall.
Dacă trecem pe lîngă fotoliile de masaj –
eu m-opresc să-mi frămînt neputința.
Gând 14
Cuvintele mi-s deodată mici şi fără de rost…
Spintecă-mi sufletul cu ochii tăi amari, stoarce-mi fiecare picătură de viață cu mâinile tale grele și cu pleoapele tale târzii. Distruge fiecare urmă de speranță și suflă fiecare fir de dor. Crezi că mă poți face de plastic, o urmă a ceea ce am fost? Crede lucrul ăsta. Crede-l.
Dar pleoapele lui grele și ochii lui albaștri mă vor salva de ale tale iar el va înlocui fiecare strop de viață pe care tu-l furi de la mine. Fiecare fir de credință va-nlocui fiecare urmă de dor. Tot. Va salva sau va muri. Căci până la urmă toți suntem făcuți să salvăm sau să murim. Să ne salvăm sau să murim. Să fim salvați sau să murim. Și pân’ la urmă tot murim…
Iar pleoapele tale târzii nu acoperă ochii lui albaștri așa cum nici pleoapele lui grele nu acoperă ochii tăi amari. Și buzele tale subțiri nu vor rosti…
View original post 192 more words
Şi…cînd îţi iese…îl scoţi?
Proba cinşpe a sosit, Farmec iar m-a-mbrobodit. Mă rog, nu doar pe mine, ci pe toată lumea, cred. Sper! Ideea e că acuma tre’ să scriem ce momente frumoase din viaţă am ratat din cauza coşurilor (alea de pe faţă, desigur, nu alea cu “gutui amărui/cu puf galben, ca de pui”…) şi, evident, cum anume Gerovital Plant Stop Acnee ne-a refăcut oameni, redîndu-ne încrederea în propria persoană şi schimbînd percepţia celorlaţi despre noi. La mine – problema e simplă: am o singură amintire oarecumva negativă care să se încadreze cît de cît în subiect. Şi anume, cînd am terminat eu liceul – şi încă nu se făceau albume foto mai ceva ca la nunţi – am făcut şi noi cîte o poză de-aia super geeky pe care s-o dăm colegilor să nu ne uite peste ani (!). Mnoah…io am lipsit de la şcoală în ziua cu pozele, aşa că pe mine m-a tras în chip tata meu, în două frame-uri monumentale: una în spatele grădinii de acasă, undeva între cireş şi păr, eu îmbrăcat elegant la cămaşă, cravată, sacou, pantaloni scurţi şi şlapi; că numa’ susu’ mi se lua în bild… Şi cealaltă – paradoxal şi ironic – în faţa unui tufiş de lîngă studioul foto unde urma să developăm pozele; şi PROMIT că nu mai ştiu de ce acolo, de ce aşa. Şi ca să fac legătura cu tema – regretul meu era că aveam ditamai cornul în ambele poze, undeva drept în mijlocul frunţii, mare, fain şi de-ăla la care încă n-ai ce-i face, decît să-l admiri, că încă nu e bugăt de copt ca să-i faci altceva (chiar! oare fetişuri cu coşuri sînt?…). În rest – alte traume cu puroi n-am. Da’ aia m-o urmărit o vreme bună, pînă am înţeles şi io cum stă treaba; de fapt – cum stau mai multe treburi, dacă e să fiu cinstit.
Şi anume:
1. Dacă ai ajuns să ratezi momente importante din viaţă din cauza unui ten acneic – well, my friend – problemele tale reale sînt muuuuult mai mari de atît! Crede-mă pe cuvînt! Nu zice nimeni că nu e OK să te enerveze coşurile, să încerci să scapi de ele sau să le “împuţinezi” – dar dacă ajungi să RATEZI MOMENTE IMPORTANTE din viaţă din cauză că ai un COŞ – eşti distrus! Clar! Adică…ai nişte problemuţe la mansardă pe care eu ţi-aş recomanda să le tratezi rapid! Şi nu vorbesc despre cazurile puţine de genul ăsta:
ci de alea multe, de diverse “gagice” care au impresia că e sfîrșitul lumii că le-o ieșit un coș. Și asta mă duce direct la punctul
2. Oare de ce ai impresia că dacă acoperi un coș cu fond de ten n-o să-l mai bage nimeni în seamă? Sincer să fiu – din nou exceptînd cazurile de fond-de-tenuială profesionistă – pe mine mă enervează de 15 ori mai tare (și-mi atrage cel puțin de atîtea ori mai tare atenția) o pată cretină de fond de ten – decît un coș. Coșul ăla e o chestie FIREASCĂ, pe care o experimentăm cu toții – unii mai des și alții mai puțin -, care poate – cîteodată – să mai taie dintr-un apetit sau altul, dar… cam atît. Pe cînd porcăria aia de fircăleală cu fond de ten nu-mi zice decît că te stresezi la gîndul coșului ăluia, pe de-o parte (în loc să fii naturală și să “play it cool“) și că habar nu ai de nici un fel de reguli elementare de machiaj ori estetică, pe de alta. Mdeci – ai pierdut din start un moment important în viața ta; dar nu din cauza coșului, ci din cauza TA…
3. Continuînd o idee de la punctul 2 – e mult mai fain să fii naturală; să faci mișto de un coș care, la o adică, ar putea strica un moment anume. Eu, cel puțin – apreciez asta mult mai tare. E…cam ca-n bancul cu Scufița Roșie:
Lupul: Scufiță Roșie, ce-ai în coșuleț?
Scufița: Puroi….
Pe de altă parte – observ că există site-uri întregi dedicate coșurilor (spre exemplu ăsta) și YouTube-ul e plin de video-uri care mai de care mai educative și mai “inspiraționale” (a propos – cuvîntul ăsta NU există în limba română…), cum ar fi ăsta:
ceea ce mă sperie un pic. Adică…e clar că facem parte dintr-o societate unde coșurile par a fi o problemă MAJORĂ, indiferent de generație/vîrstă. Ceea ce mi se pare stupid! Pînă la urmă – sînt atît de multe alte chestii care din punct de vedere al deținătorului de bubilici puroioase – ar trebui să-l rețină de la momente importante; și atît de multe alte chestii, din punct de vedere al celor care-i resping pe “coșuliști” – care ar putea să te atragă sau/și să te facă să-ți repugne un om – încît chiar nu știu dacă tenul acneic ar trebui, în vreun fel, să fie subiect de discuție. Adică…hai să vedem cîte momente importante am ratat pentru că nu ne-am fost spălat părul; sau pentru că n-aveam cămașă călcată; sau pentru că ne-o rămas susan între dinți; sau pentru că nu eram, pur și simplu, pe fază. Chiar nu știu dacă ăsta e un subiect ce merită discutat/dezvoltat/disecat/dezbătut/dezbrăcat/stors/scos/curățat.
Nu mai bine bem și noi ceva? “Așea”…ca între prieteni?
Material scris pentru SuperBlog 2013
Și încă te mai caut…
Una din multele moșteniri rămase de la tatăl meu e și pasiunea, dragostea de-a dreptul, pentru tot ce înseamnă ustensile de scris: creioane, pixuri, culori, stilouri, carioci – nu contează. Cu cît mai multe, cu cît mai variate – cu atît mai bine.
Mi-amintesc cum, pe vremea cînd eram copil (și comunismul încă era în floare, deci orice bun, de orice natură – era păstrat ca și cînd ar fi fost cel mai de preț) în camera alor mei aveam un birou mare, dintr-un lemn auriu, al cărui sertar interior fusese transformat de tata meu într-un fel de altar “papetăresc” (bine…pe lîngă ăsta – mai existau alte cîteva sertare și sertărașe care serveau aceluiași scop, doar că în ăsta erau majoritatea “bunătăților”).
Acuma…bănuiesc că e foarte clar pentru toată lumea că pentru mine, care nu cred să fi avut mai mult de vreo 6-7 ani la ora respectivă – sertarul cu pricina depășise deja statutul de Cutie a Pandorei și devenise un fel de “ultimate goal“: trebuia musai să ajung să-i cercetez conținutul; și nu neapărat pentru că mi-ar fi fost foarte dragi pixurile la ora aia – da’ atîtea de multe minuni mici și colorate erau acolo, că…
Evident că-ntr-o zi, de după-masă fiind la școală, dimineața am prins momentul optim, singur fiind acasă, să dau iama-n minune. Și mă duc eu cumincior în dormitor, și deschid ușa la birou și trag sertarul. De tot! Mai precis, în secunda-n care-am luat mînuța de pe el – absolut tot conținutul lui o fost la mine printre picioare.
Urmează un moment de tăcere (paranteză, după 30 de ani: cre’ că-i clar că mi-am creat, cel puțin teoretic, cel mai bun scenariu de-a vedea amănunțit tot ce era-n sertarul ăla…) După care:
“Panică, panică, panică, panică!”
Și nu apuc eu bine să încep re-organizarea – că bineînțeles c-aud cheia-n ușă: tata meu, care-și uitase ceva acasă. Cre’ că n-are rost să vă zic ce mi-am auzit… Ce merită însă precizat e că nici măcar nu m-a lăsat să le pun la loc; acolo a trebuit să le las, în mijlocul casei, pînă urma să vină el acasă, ca nu cumva să stric ceva, sau să nu pun ceva la locul lui.
În aceeași zonă a biroului cu pricina – mai exista ceva ce nu vedeam decît la ocazii speciale: o cutie gri-petrol, dintr-un carton ranforsat, cu însemne aurii și-un miros pe care și acuma îl simt, în interiorul căreia era un set de vreo…32 de creioane colorate cehoslovace. Revin – acțiunea se petrecea prin ’80 și-un pic iar creioanele cu pricina erau comoară de preț. Nici pînă-n ziua de azi nu știu ce proveniență aveau – dar ce știu e că acum, 30 de ani mai tîrziu, la ocazii speciale petrecute cu bunica, fetele mele colorează cu 32 de culori cehoslovace, dintr-o cutie de carton gri-petrol…
Și povești de-astea aș mai avea zeci, cred, implicînd toate categoriile posibile de articole de papetărie: ustensile de scris, toate națiile de hîrtii posibile, autocolante, ștampile, radiere, acuarele și vopsele de ulei, penare și ascuțitori – de toate. Ce contează e că de la EL am învățat eu să le-apreciez; să le folosesc cu drag; în școală; în facultate; la serviciu. Și-acuma cînd scriu, scriu cu un pix maro (!) dintr-un set de 6 culori cel puțin ciudate:
Iar la lucru – am 2 suporturi de ustensile de scris, și-n total cred că-s peste 50-60 care stau frumos aliniate acolo. Și mi-s dragi și nu le dau nimănui. Decît rar și unor persoane foarte dragi. Și nu din egoism. Mai mult din drag. Și mai ales, din dor…
Duminica trecută – EL ar fi făcut 60 de ani; și peste nici o lună – vor fi 10 ani de cînd mi-au rămas doar cutia gri-petrol și amintirile…
Material scris pentru SuperBlog 2013
there's someone in my head - but it's not me 
Ultimele comentarii