Cuvintele mi-s deodată mici şi fără de rost…
Spintecă-mi sufletul cu ochii tăi amari, stoarce-mi fiecare picătură de viață cu mâinile tale grele și cu pleoapele tale târzii. Distruge fiecare urmă de speranță și suflă fiecare fir de dor. Crezi că mă poți face de plastic, o urmă a ceea ce am fost? Crede lucrul ăsta. Crede-l.
Dar pleoapele lui grele și ochii lui albaștri mă vor salva de ale tale iar el va înlocui fiecare strop de viață pe care tu-l furi de la mine. Fiecare fir de credință va-nlocui fiecare urmă de dor. Tot. Va salva sau va muri. Căci până la urmă toți suntem făcuți să salvăm sau să murim. Să ne salvăm sau să murim. Să fim salvați sau să murim. Și pân’ la urmă tot murim…
Iar pleoapele tale târzii nu acoperă ochii lui albaștri așa cum nici pleoapele lui grele nu acoperă ochii tăi amari. Și buzele tale subțiri nu vor rosti…
View original post 192 more words