on the other side, mingled into expensive whisky and maduro smoke, poker chips trickle and Pink Floyd – he sits in the darkness, clenching his bladder and thinking about all the tomorrows to come; string cheese and dirty table tops, the reading lamp and mulch all around – the earlier beers kick in and he smiles; the best of them all, across the pond, across all worlds and then some, the dimmed inside light calls for happiness and a life ahead; early February and June temperatures, the silent neighborhood and the new Peloton, the green hoodie and his bff vibes, the dream come true entangled in the Palestine genocide, the three flags out there and the black pickup truck, the birds in the morning and the frozen hare – love over all and then some, zigzagging through the past and hoping, understanding the future; here, you, me, the emptiness filled and the words unspoken; no more searching, no more uncertainty, ever again; i love you, along and within the lines; always, forever. Atît.
Gînd 94
mi-e dor de tine
cu orișice cuvînt nespus
și orice deget repetent în nepăsare
cu părul spulberat de-apus
mi-e-un dor nebun, din ce în ce mai tare
mi-e dor de tine
din pozele acoperite-n praf și sens
din albul mult prea alb, uitînd să se-mplinească
de prin orașul gol, pustiu și nefiresc
din puștiul încă nenăscut, ce-ar vrea să crească
mi-e dor de tine
si de povestea-ți la-ntîmplare-n zori de zi
de palma mea acoperindu-ți pumnul rece
de ochii mari, căprui care mă-ntreabă ”știi?”
cu fiecare clipă care trece
și vreau să-ți zic, și vreau să te ating
și vreau cu drag să mi te uiți în ochi
cu tine vreau să-mpart și bun și rău
și gri și alb și roșu de deochi
și de din capăt nesfîrșit de lume
să-ți zic (a cîta oară?!) ”te iubesc”
și tu să mi te cuibărești în brațe
ca într-un fel de impecabil nefiresc
mi-e dor de tine, știi?
și viața mi se scurge…
Gînd 93
mă trezesc brusc, amestecîndu-mă printre albastrul ochilor și verdele ierbii, cu degete strîmbe mîngîind stîngaci linii întrerupte pe pielea-ți; în întuneric, acoperiți de fum, de cuvinte multe și fără de sens, printre trupuri incolore mișcîndu-se aproape lasciv, ni se împletesc picioarele – și-apoi te simt plecîndă; citesc amăraciune în spatele albastrului, aud nevoia de libertate zbierînd surd de dincolo de tăblia rece; te caut din priviri – te găsesc în atingeri; fugi și vii; mi te pierzi și niciodată regăsită ai să mi te-ntorci; ți se termină vara, ți se termină, neascultate, gîndurile; breteaua subțire ți-alunecă pe umărul gol și te zgudui în hohot de rîs; mă chemi și nu te aud; te-ntorc pe toate părțile și nu mă-nțelegi;
mă prinzi de mînă și mă tîrăști undeva; și vin după tine, ca într-un tril de chitară, neștiind unde-am să mă termin, unde o să ne terminam; rîzi iar; apoi fum și întuneric; și vorbe fără de sens și trupuri amestecîndu-se pe lîngă noi; cobblestone and wind; the end of the day and new beginnings; capătul stăzii, fără de tine; și dimineața cu soare rece și nu destulă cafea; încă mă dor dinții tăi adînc căutînd în mine scuze; încă mă amestec între albastru și verde, în împletiri timide și mirosul de noapte; încă te caut;
de la celălalt capăt al lumii – telefoanele sună și nu e nimeni să le raspundă…
Gînd 92
din capete de negru împrăștiat pe bara argintie, prin fum de țigară și căștile roase de muzicile-ți ciudate – te-am găsit aproape și de noapte devreme; la ore mici, prin țăcănit de taste pline de praf – de dincolo de cortină – zîmbești; încîlcită printre necunoscuți, cu degete lungi, cauți așteptări pierdute între noapte și zi, între betoane și sticlă, nimic natural, nimic a cafea mirosind; minune a zilei de ieri, neterminată azi, te scrii tu pe tine pe foi îngălbenite de vreme, ca și cînd;
de dincolo de zid, alergînd desculț prin zăpada murdară, un fel de gol ma cheamă, strigîndu-și nevoia de umplere ca pe ultima declarație de război între apă și pîine, între vin și capătul ros al sforii aurii;
te-aș striga, dar mi-e că nu ai să-ți ridici mîna spre mine vreodată.
Gînd 91 sau de-a neterminatelea
mă termin prematur, în încîlceala unei apăsătoare oboseli, de lipsa ta, de lipsa lucrurilor dragi, de neînțelegerea felului în care te-ai dus, dintr-o dată si fără de început ori sfîrsit, de golul din urmă, de golul dinainte-mi, de tot; mi-e foame, dar mi-e că de lipsă de somn am să pier – eu ce nu mi-am dormit niciodată; mi-e că n-o să știu ce-o să fac cu diminețile, mi-e c-am să-mi găsesc cutia crem goală de scrisori; mi-e că n-are să-mi mai miroase sufrageria a crini, a trandafiri uscați si neterminare.
te-ai dus, cu toate dinainte-ți, te-ai dus cu dimineți si crini, cu uscăciunea si “moist dearness”-ul tău cu tot, te-ai dus cu scrisul mărunt si cravata legată strîmb, cu nodul mic, anost; de cealaltă parte a lumii, din colțul mic si întunecos, cu becurile de-o sută toate arzînd – te chem printre cristale curgînde pe marginea tuturor lucrurilor pe care vreodată le-ai atins; mi-e praful neșters si frigiderul gol; mi-s hainele necălcate si după-amiezele nu mi le mai știu umple cu nimic alta decît neterminare.
mă termin prematur, încîlcit si bolnav, de-un fel de niciodată acolo, niciodată destul; si tot ce-as vrea ar fi să mi te găsesc mică si a flori mirosind, pe colțul canapelei, tristă, asteptîndu-mă; pe mine si neterminarea-mi a niciodată aducînd.
atît
netermin, aici!
Gînd 90
de după un an, cu gîndul greu la tine dus
cu mîinile mici și sufletul plăpînd
mă-ntorc spre luminile zărinde in luciul lacului
și pe mine din tine mă dor.
n-ai înțeles nimic și mi-e că nici din Yves
n-ai să-nțelegi nimic; nimic din noi, nimic din de dincolo-ul
zilelor pierdute în cadă, gol și fără de capăt, cu mîinile întinse
înspre ce am fi putut să fim de n-aș fi fost eu – eu.
mi te întorci, mi te termini dintr-altul, mi te plîng
la capul patului desfrînat în întindere și imaginea
neterminată a coapselor rozii.
mi se face de mine și noi; mi se face de zilele vechi,
a coajă de miercuri mirosind, cu iz absurd de celălalt capăt
al unui weekend neterminat, neînceput.
mi te pierzi, mi te duci – înspre cine te cheamă mai mut.
mi te caut discontinuă, mi te încep negasită
la marginea așternutului murdar de clipe în doi.
de dincolo de canapea – îmi rîde a chemare trecutul.
din sfertul neînceperii tale – mi se termină cîntul
te duci; și îmi ești, deopotrivă
cămin și temniță
Cristos și cădere
pămînt de flori
și capăt de drum
te strig!
Gînd 89
Trupul tău,
Creion cerat topit
În nebunia-mi,
Întors pe toate părțile
De-un violent orgasm.
Din camera de alături
Aud încă geamătul surd
Lovindu-se cauciucat
De pereți.
Mi-e sete.
Din dorul negăsirii aurii
habar nu te am; pierdută între cîteva rînduri scrise stîngaci, mi te-ntinzi între gînduri, strîmtă în tricoul alb; te-acoperi de buclele lungi – cîrlionți de primăvară curgînd timid peste umerii-nguști; un fel de uitare aleasă, tînjind languros după Augustul sfîrșind înverzit; degete-amestecate-n cîrlionți, zîmbetul ascuns de-o șuviță rebelă, ochii visînd la ceva ce încă n-a fost; ori la anii trecuți, pierduți copilărind în alergare; un fel de timiditate ne-spusă, un fel de-amîndoi ne-mpliniți.
din ochii căprui iți fuge spre lume nespusul, amestecată poveste a ceea ce-ai putea să fii – de-ar avea vreun capăt iubirea; te cauți în tine, te cauți în mîna prelungă prin păr, prin iarba a proaspăt cosit mirosind și caldul aceleiași după-amiezi; te repeți obsesiv, negăsindu-te niciodată aceeași.
de mi-ai fi vreodată mălin – aș umple casa de tine, împrăștiată toată pe covorul unei sufragerii prea mici; de mi-ai fi vreodată ecou – te-aș striga în scările tuturor blocurilor; de mi-ai fi vreodată tîrziu – te-aș întoarce-nainte, să-mi lepezi povara; și gîndul nebun, răsturnat peste grămada de blond verzuliu.
de mi-ai fi timp, pentru o clipă măcar mi te-aș face pădure.
Gînd 88
te-as privi de dincolo de lemnul greu al barului din fata mea – de-aș sti ca lumea mea ar fi vreodată alta;
Saptamini mai tirziu – lumea mi-a devenit alta, in alt fel, necunoscut cumva si drag deopotrivă. Îmi trec prin minte ginduri-ghiocei, si capete de înserare mi-e avintul. De dincolo de lemnul greu – te știu de-acum aproape, un fel de continuare a ceea ce mi-ar fi plăcut sa te fi fost a fi.
Mi-e bine si mi-e mică-nsingurarea. Si știu ca lumea nu se termina aici.
Blown-off illusions
running around the insides
of your last remaining selfless act –
I cannot escape; locked
between walls of remorse – the
thought of sharing the 7 years of lust
with whatever part of you
you will be willing to share –
scares me into mindless depictions
of sexual innuendos.
At the end of the road
there will always be a traffic light.
Just pick your lane
wisely.
In the end – it will always be
your loss.
May 13th – Eden Prairie
there's someone in my head - but it's not me 
Ultimele comentarii