there's someone in my head – but it's not me

Cred că singurul lucru pe care-l detest în liniștea apartamentului ăstuia – e ceasul de perete. Nu atît el ca și obiect în sine, cît ticăitul lui. Sacadat, egal, spărgîndu-mi și parcă numărîndu-mi liniștea zi de zi, ceas de ceas. Și poate că nici măcar asta nu m-ar deranja atît de tare, poate m-aș obișnui cu o liniște mereu împărțită în unități de tic-tac – dacă nu mi-aș aminti, de fiecare dată cînd aud sunetul ăla, dacă nu mi-aș aminti, dacă nu m-aș duce cu gîndul la case de oameni bătrîni.

De cînd eram mic am constatat că-n toate casele de oameni bătrîni și singuri ai să găsești mereu ceasuri care ticăie enervant și flori. Și dacă peste flori am trecut ușor – deși niciodată n-o să am lîngă mine plante de casă – cu ceasurile e altceva. Mereu am să asociez ceasurile de perete, amestecate cu liniștea de altfel mormîntală – cu singurătatea.

Iar singurătatea de om bătrîn e o poveste pe care n-aș vrea s-o trăiesc. Și poate de-aia mi-e așa teamă de bătrînețe. N-are să mă sperie niciodată moartea, la fel de mult cum gîndul singurătății o face. Bătrînii sînt, fără doar și poate, singuri. Și puțini sînt cei care găsesc o binecuvîntare în singurătate. Puțini cei care găsesc alinare, care se bucură de lipsa companiei cuiva ca de-un dar. Majoritatea – sînt măcinați de ea. De gîndurile pe care singurătatea le trezește în ei, de conștientizarea greșelilor făcute de-a lungul anilor – pe care acum au vreme să le vadă și să le-nțeleagă, de toate șansele pierdute, urmări ale unor alegeri mai mult sau mai puțin dorite, de toate visele neîmplinite, pe care sînt obligați să le-nțeleagă a fi pierdute pentru totdeauna, de imposibilitatea de a mai repara sau schimba ceva, de neputința de-a-și mai aduce vreo ființă aproape, cu care să-și împartă gîndurile multe si de cele mai multe ori dureroase.

Singurătatea de om bătrîn e o singurătate a întrebărilor al căror răspuns n-ai vrea să-l știi vreodată, dar care mereu vine, mereu își face simțită prezența, e un răspuns pe care ți-l dai singur, pînă și ăla din nevoia de a nu te mai simți singur și de a avea pe cineva cu care să împarți. Orice.

Mă sperie gîndul anilor ălora; mă sperie singurătatea aia, mai goală și mai apăsătoare ca orice altceva. Mi-e teamă că timpul trece prea repede și urăsc ticăitul ceasurilor de perete spărgîndu-mi liniștea, îl urăsc pentru asta.

Tic-tac. Memento-metronom al neputinței, al ceea ce inevitabil vei ajunge să fii.