în seara asta, capătul roz al pixului cu care scriu mă duce cu gîndul la tine; părți din tine, bucăți de tine; roz, moi și a primăvară devreme-aducînd; de fapt – mă gîndesc la tine de cîteva zile bune (rozul pixului e doar scuza cu care mi-am început paragraful); mă gîndesc la tine, frînturi din tot felul de-amintiri, vivid recollections sau doar blurry, vision-impared what-ifs;
nu m-ai ascultat niciodată; atunci – știu bine; acum – simt cumva c-ai face la fel; te-ai pierde poate în mine din nou, doar ca la final, odată ce mă voi fi fost cu totul dăruit ție – să fugi; n-am înțeles niciodată de unde nevoia asta a ta de-a fugi; de unde și de ce – fricile alea toate-adunate;
ți-am zis să nu pleci; nici măcar nu te-am rugat; ți-am zis doar că nu e bine; că nu e de tine, că nu e de-al tău; n-ai ascultat; ai înțeles mai tîrziu, mult prea tîrziu.
și-acum mă cauți; te simt cum mă cauți, te simt că ți-e dor; te-am simțit ani de zile păzindu-mă, de undeva din umbră, înger bun, străveziu; și-acuma te simt, undeva în spatele meu, zîmbind strîmb și trist, zdrobindu-ți degetele lungi în păreri de rău, ruptă-n bucăți între nevoia de-a-mi aranja părul rebel și frica de toate celelalte.
și cîteodată aș vrea să mă cauți, să-ți aud vocea roșcată sau să-ți citesc cuvintele mici, albăstrii; să te țin de mînă-n tramvai sau să-mpărțim o vodcă pe o bancă de lemn.
cîteodată aș vrea să fi fost trimbulinzi…
there's someone in my head - but it's not me 