Derivată din dorinţa de accede înspre altceva, mai sus şi mai bun (ori mai curat, ori mai frumos, ori mai sincer) – încercarea de a creşte în ochii semenilor nu e altceva decît o continuă lamentare penibilă, un pupat în cur mai puţin ţintit decît de obicei, din simplul motiv că încă eşti nesigur al cui derrière se va dovedi în final cel mai prolific. Dar pe baza împămîntenitului principiu “Încercarea moarte n-are” – la noi pupincurismul a devenit mod de viaţă. De la deja cliché-icul periat al şefului la serviciu – pînă la zîmbetul tîmp adresat vînzatoarei din piaţă, cu gândul c-are să-ţi dea roşiile de azi dimineaţă şi pepenele mai fain copt. De la cum am scăpat de-a lungul istoriei de invadatori – pînă la Ilieşti şi Căcărăi.
Şi cum zicea Jim Morrison – I’m sick of these stinky boots!
there's someone in my head - but it's not me 
Zi-ne cu cuvintele tale: