there's someone in my head – but it's not me

I’ve had a bit too much to drink. Or maybe it’s just late and I’m tired.

Mă uit în calendar; mă uit la ceas: de vreo 2 ceasuri e deja toamnă. Toamna pe care cîndva o iubeam, toamnă faţă de care acum sînt confuz. Aş închide geamul – mi-e rece – dar parcă încă nu mi-e vremea să dau drumul verii. Vara mi-e bine, vara mi-e drag. Mi-e prea cald – dar mi-e drag. Mi-ar plăcea o ţară, o lume, ceva – unde să fie tot anul primăvară. Un Iunie oarecumva tîrziu, poate un Iunie care să-mi fie drag în fiecare dimineaţă cînd mă zgribulesc pe balcon şi zîmbesc la gîndul c-are să fie totuşi plăcut la amiază.

Şi mi-e toamnă. De cîteva zile deja – mi-e toamnă. Am zărit-o de pe balcon, acoperind casele din vale în ceaţă şi frig. E minunată imaginea aia, la 6 dimineaţa, cînd lumea dinainte-ţi se împarte în iarbă uşor obosită, case, nori, ceaţă şi cer. Şi un iz de culoare, de soare, undeva departe de tine. Îmi dă un sentiment de libertate fericită, de drag, de apropiere între mine şi toate femeile la care visez zi de zi.

Şi dintre toate – ea mă aşteaptă acasă. Ea, toamna mea, toamna ceţurilor mele, mică şi dragă în colţul ei rătăcită, ea stă şi m-aşteaptă să vin. Mă ia în braţe, mă învăluie şi mă iubeşte mărunt, asemeni paşilor mici pe aleea îngustă. Îmi zîmbeşte, întinde mîinile larg – şi mă pierd.

Mi-e dor de casă. Mereu. Şi acasă fiind – mi-e dor de casă. Toamna mea, tu, departe de mine, mă înţelegi şi mă iubeşti.

Acoperă-mă tot, ascunde-mă de rele. Strînge-mă tare în braţe, iubeşte-mă necondiţionat şi timid, dezlanţuie-te în nopţi cu lună plină ascunsă între nori şi fă-mă altul, în fiecare dimineaţă-n care ceaţa ne loveşte-n geam.

Poveste din Parfumul Ceţurilor Toamnei.