De toate pentru toti | there's someone in my head - but it's not me

April 8, 2014

Gînd 55

poezia e ca un fel de

muzică citită pe buze.

abia acum înțeleg cum se

bucură surzii de-auz.

Posted in De toate pentru toti, Gînduri, The 7 Years of Lust | 2 Comments »

April 8, 2014

Gînd 54

m-am întrebat zilele trecute

cînd oare au să ți se vindece și ție

rănile adînci din creștetul gurii;

nu că mi-ar fi fost teamă

de-un schimb nefiresc de salivă;

doar că, la capătul zilei,

adormind departe de tine –

aveam să visez iar

grătare sărate de porc.

din vîrful caninilor îmi faci semn

că finalul e-aproape.

Scursă pe podeaua din hol –

imaginea ludică a ceea ce-ai fost

mi-e călcată-n picioare de gustul sărat.

Săru’mîna pentru masă!

Posted in De toate pentru toti, Gînduri, The 7 Years of Lust | Leave a Comment »

April 8, 2014

Gînd 53

tu – rebel călător pierdut fără urmă –

mi te-ntîrzii la capătul zilei de ieri;

nimic din tine nu-mi pare să fi văzut

vreodată măcar un fir de iarbă ori un

capăt de magnolie-n flori.

Ești ca un fel de pastă de vise ce

mi se lipește încolăcitor de umerii

strînși a neputință; ochiul albastru

ne privește pe-amîndoi cu un

zîmbet mirosind a dispreț.

“În care capăt al lumii

îmi crește și mie magnolia flori,

printre iarbă a dragoste aducînd?” – mă întrebi.

Îți răspunde în locul meu șuvița blondă,

întinsă ca o fîșie de dor peste celălalt

ochi albăstriu:

“în celălalt, desigur…”

N-apuc să-ntind mîna a dezrobire –

că deja mi-ești departe, căutînd

tărîm nevăzut.

Rămas singur cu mîinile reci,

mirosind a vanilie stătută-n sertar,

încerc să m-ascund după draperia vernil.

Mi-e prea tîrziu, de fapt, și tiptil.

Mi te-ai dus.

Posted in De toate pentru toti, Gînduri, The 7 Years of Lust | Leave a Comment »

April 1, 2014

Gînd 52 – și cînd mă pierd – al cui sînt de fapt? și unde?

Te-am pierdut pentru o clipă, printre verdele a proaspăt mirosind și albastrul gol al ochilor celeilalte. Nu știu dacă momentul ăla a-nsemnat vreodată ceva pentru ea, nu știu nici măcar dacă mi-a sesizat în vreun fel prezența. Pierderea ta, însă – mi-a fost pentru o clipă certitudine. Mi-a fost asemenea momentului ăluia în care, în mijlocul frazei – uiți un cuvînt: panică pentru o clipă, la gîndul c-ai să te faci de minune; în clipa imediat următoare – te liniștești: e doar un cuvînt și poate fi înlocuit cu altul, la nevoie. Și brusc – ți-l amintești. Și-n fracțiunea aia de secundă-n care te bucuri în tine ca un copil – uiți tot ce voiai, de fapt, să spui. Nu doar un cuvînt – ci toată ideea. Și-ntrebarea ce se naște e: oare nu așa trebuia, de fapt, să se întîmple? Oare cuvîntul uitat n-a fost, de fapt, un semn că urma să zici o prostie?

Și-atunci oare – pierderea ta în spatele ochilor ei – să nu-mi fi fost oare la fel? Dacă ochii ei nu au fost altceva decît un semn? Dacă albastrul gol mi-a fost de fapt lapsus de tine, premergător semn al unei evidențe pe care refuz să o văd? Dacă, de fapt, nu lîngă tine mi-e locul?

Și dacă, pînă la urmă, fiecare măruntă uitare nu ne e altceva decît preambul al ceva mult mai sumbru, mult mai apăsător și mai grav cuvîntînd? Dacă diminețile-n care-ți lipsește-o frîntură din noaptea trecută – sînt semn că mai bine-ai uita-o de tot? Dacă nesiguranța învîrtitului cheii în broască e semn că n-ar fi trebuit niciodată să pleci de acasă? Și dacă, în definitiv, lipsa amintirilor din copilărie ne spune de fapt că n-ar fi trebuit niciodată s-ajungem maturi?

E cineva, pînă la urmă, în măsură să spună răspicat că ne sîntem și altceva decît eșecurile propriilor noastre rațiuni, amestecîndu-se fals printre trăirile celor din jur?