Te caut. De dincolo de real, mereu te caut. Ori, cel puțin, te-am căutat o vreme. Ani buni am trăit cu iluzia că trebuie să te găsesc, în cele din urmă. Toată viața, de fapt, fiecare mișcare, fiecare gest, fiecare cuvînt potrivit așezat la locul lui – se voia un pas mai aproape de tine. N-am știut niciodată ce caut de fapt; am trăit cu iluzia c-am să mă opresc din căutare odată ce te voi fi găsit. M-așteptam la alarme false, la timpi morți, pierduți alergînd cîte-o nălucă, m-așteptam la eșecuri, la dureri, la suferințe și inimi frînte, m-așteptam la zîmbete triste, trădări, deziluzii și gol. Știam că toate au să-mi vină; însă, mai presus de toate, știam că-n final ai să-mi fii tu. Și-apoi m-am oprit. Să nu mă-ntrebați ce anume mi-a pus capăt; ori cine. Poate îmbătrînesc, poate mă prostesc, poate am obosit; sau poate, pur și simplu, într-un final am înțeles.
Am să-mi opresc căutarea. De tot. Nu mai vreau să știu cine ești. Mi-am pierdut interesul în tine. De prea multe ori mi-ai fost cel mai greu sentiment, de prea multe ori nu ți-am fost nimic altceva decît povară. Nu mai vreau să te știu. Nu mai vreau să te simt. Nu mai vreau să te caut. Nu mai am ce să-ți spun.
De-i vrea, vreodată, să mă găsești – să suni la ușă scurt. După șapte. Ori să-mi bați de trei ori în geam. După ploaie. Îți dau chiar voie să nu-mi fie primăvară. Oricum nu te voi mai fi fost așteptat.
Și cred c-am să mă opresc și din scris, pentru o vreme măcar. Churchill cred că zicea cîndva: “omul a spus ceea ce avea de spus; cred c-ar fi vremea să se mai și odihnească”…
ghurhu
there's someone in my head - but it's not me 